marți, 26 februarie 2013

..Le Chatelier, era cuminte, nu bârfea...

   http://www.youtube.com/watch?v=dIDgPFEucFM
  Mă încăpăţânez să nu văd tristeţea din jur. Dacă aş lua o lupă şi m-aş uita prea atent la ea, ce credeţi c-ar face mizerabila ? Mi-ar invada viaţa, mi-ar alunga gândurile frumoase, trăirile iubirilor iluzorii pe care mi le ţes în fiecare clipă aşa cum vreau eu. Nu mă opreşte nimeni să-mi fac lumea mea de vise . Frumoase vise. Şi nici nu costă bani. Costă numai un picuţ de imaginaţie, de frâu liber şi linişte, multă, multă linişte sufletească. 
    O dată pe lună, într-o zi anume din săptămâna ultimă a fiecărei luni, mă întâlnesc cu foşti colegi de muncă. La o cârciumioară de la un colţ de stradă, într-un cartier cochet cu case vechi de dinaintea războiului, timp de câteva ceasuri ne bucurăm de revedere, ne povestim de unele , de altele ...socializăm. "Ai auzit că Mitică a plecat din Bucureşti ? Cică a găsit o căsuţă frumoasă la Pucioasa..." " Da de Adrian ai auzit? Cică s-a apucat fraţicule de apicultură..." "Bravo lor. E bine că-şi fac viaţa cum le place !"  "Tu ce mai spui Costică? Te văd cam abătut."" Fac pe naiba fraţilor . Am o bătrâneţe urâtă. Tot ce fac , fac din obligaţie. Viaţa mea nu-mi mai aparţine. Fiecare zi e un calvar . Nu am liniştea pe care o doresc, alţii îmi fac programul, alţii iau decizii în locul meu...nu ştiu de ce m-am înhămat să fac o casă pentru tot familionul. Acum regret amarnic ...dar nu am ce face, este un joc în care am intrat şi nu mai văd scăpare."  Tăcem cu toţii. Încercăm să intrăm în pielea lui Costică şi să-i dăm un sfat. Dar ce sfat poţi să-i dai ? S-o fi gândit şi el să rupă pisica şi să ia o hotărâre în spiritul principiului "diminuării constrângerii". Principiul lui Le Chatelier. Vă mai amintiţi ? Lecţia de chimie dintr-a noua - "Amoniacul".
      Ca să se facă înţeleasă , profa de chimie care avea o ciudă pe mine ...pentru faptul că mă făcusem de râs la ultima olimpiadă la care nu luasem decât două puncte...din cin' şpe posibile, se apropie de mine- care stăteam aşezat frumuşel în bancă şi spune zâmbind: " Vedeţi sistemul ăsta?... şi arată spre mine...dacă-i aplicăm o constrângere...şi mă apucă de-o ureche, trăgând de ea în sus...sistemul va reacţiona în sensul diminuării constrângerii ...şi eu, mă ridicam încet în picioare...că altfel îmi rupea urechea,<prima mea iubire >din liceu, profa' de chimie. 
***************************************************************
I-am povestit lui Costi faza cu constrângerea . Acum ...cum o rupe el pisica , nu pot să vă spun . Aş putea să vă spun cam cum aş rupe-o eu . Cu mare tact şi cu delicateţe...pân' aş prinde-o de gât şi de coadă...Apoi ar fi simplu. Ţac ! ...Io zic că merită să ne facem viaţa aşa cum vrem noi ...nu să-i lăsăm pe alţii să ne-o facă !   

14 comentarii:

  1. Încă din viaţa intrauterină suntem sortiţi deciziilor pe care alţii le iau în locul nostru. Fiindcă ăsta e principiul de funcţionare al vieţii. Nu poţi fac de capul tău nimic în lumea asta. Şi nu am putut niciodată, deşi trăim cu ILUZIA că avem liber arbitru. Nicidecum. E doar o iluzie, un vis deşart din care ar trebui să ne trezim, să conştientizăm că tot ce ni se întâmplă stă scris undeva încă de dinainte.
    Maktub, Radu!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ahaaaa...Uite @rory , aş avea un exemplu: presupunem că am o situaţie deosebită în familie. Unul dintre părinţi are un Altzheimer vioi. Incet dar sigur boala evoluează de asemenea manieră încât viaţa mea poate deveni un calvar. Să stai 24 de ore din 24 cu un om devenit legumă nu-i un lucru uşor.Şi am de ales între calvar şi a-mi continua viaţa între limite de normalitate. Eu aş alege varianta instituţionalizării persoanei în cauză, cu toată durerea în suflet. Pentru părintele acela şi-aşa nu mai contează. Şi-aşa el nu mă mai recunoaşte demult...Îl vizitez periodic, îi fac mici bucurii...şi el mă întreabă: ..."da tu ...cine eşti ? " Cum cine sunt? Sunt fiul tău care găsesc de cuviinţă că am o viaţă de care nu trebuie să-mi bat joc. Iar tu eşti un părinte care trebuie îngrijit permanent şi o fac nişte oameni calificaţi şi plătiţi cu pensia ta . Punct. O fi bine ...o fi rău ? Este o chestiune care ţine de optica fiecăruia. " Arbitrul" meu aşa vede rezolvarea speţei.Viaţa e cinică uneori...alteori e frumoasă . Depinde cum alegi să ţi-o faci ! Putem rescrie destinul aşa cum îl vrem noi în multe cazuri.Dacă ţinem cont de cei din jur, e posibil să devenim nişte sclavi ai convenienţelor inventate de ei . La ce bun ? Ar fi o nouă schizofrenie...

      Ștergere
  2. Pentru că mă regăsesc deplin atât în postarea ta cât și în comentariul tău de mai sus, o să-mi permit să am nițel alte păreri despre cestiune decât tine. Nimic nou, n-ar fi prima oară :)
    Mai întâi, tare mă tem că rory are dreptate. Știi bine ce cred despre convenții și despre trăirea noastră continuă în convențional. Convențional e totul, de la limbaj la manieră de comportament, de la moda vestimentară la salutul de bun venit. Tot ce ne înconjoară și ne leagă de cel de alături stă temeinic pe o solidă bază de convențional. Dacă tu ai impresia că ești stăpânul deplin al propriei soarte și că nu ești aliniat conveniențelor înseamnă că te-ai așezat într-un punct de unde ai o perspectivă cam deformată asupra întregului. Ori reușești cumva să faci abstracție de premisele reale, voit sau ba.
    Cât despre exemplul cu părintele bolnav de Alzheimer, să mă ierți, n-ai nimerit-o chiar deloc. Mă tem că ceea ce descrii tu este desprins dintr-un film americănesc, cu personaje pline de bani cărora le e la îndemână clinica aia de vis unde părintele e îngrijit permanent și calificat. Haida de!
    Gata, nu vreau să intr-un detalii...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hai să trăieşti Bubule !
      Tu mă ştii mai bine ca oricine şi nu vreau s-o dau mai cotită decât e de fapt.Nu mă dau nici banii afară din casă şi nici nu mă pot despărţi atât de uşor de tradiţionalismul românesc cel păgubos. Am dat un exemplu de cum am putea să ne facem viaţa mai suportabilă,Bubule, într-o situaţie limită. Asta nu înseamnă că m-ar lăsa inima să o las pe soacră-mea pe mâna altora. Noooo...Am eu grijă de ea ! Uite :
      Bulă ...la calculator ...butonează cu gagicile pe net. Soacră-sa prin casă ...doarme în fotel ..se uită televizorul la ea .
      - Mamă-soacră ,te rog frumos, adă-mi 50 de palincă..din frigider.
      - Io să-ţi dau ţie palincă ? Să-ţi aducă nevastă-ta că aia te slugăreşte după cum ti-i voia !
      - Hai mamă-soacră, că îţi dau 50 de lei !
      - La aşa tentaţie nu pot pentru ca să rezist...Îţi aduc mintenaş, dragu' mamii !
      - Mamă-soacră , poamă bună , mai adă-mi 100 de palincă, că ţi-oi da încă 100 de marafeţi !
      - Acuşica vin , ginerică Făt-Frumos !
      - Mamă soacră îţi mai dau 200 de marafeţi dacă mă laşi să-ţi trag doi dupaşi pe spinare.
      Se chiteşte soacră-sa în sinea ei: "La câtă cafteală am luat eu degeaba ,la viaţa mea...chiar merită s-o mai iau o dată pentru banii ăştia "
      - Şi i-o trage Făt-Frumos !
      Sună soţia, Ileana Constipata:
      - Bulă ...tu i-ai dat pensia aia lu' mama? :
      - Nu i-am dat-o chiar pe toată ...mai am un rest, iubito!

      Ștergere
    2. Seară bună, Făt-Frumos!
      ...cum zici matale! Pare-se că io băgasem alte date în ecuație.

      Ștergere
    3. Acum am văzut Fănelule, cestiunea cu FF ! Crezi că m-ar lăsa inima să-i fac feleşagul de asemenea manieră? Are nişte ochi aşa de blânzi ...

      Ștergere
  3. Mă rog, acum îmi dau seama că m-a luat gura pe dinainte. Nu mă regăsesc deplin nici în una nici în cealaltă (postarea și comentariul tău la rory). Doar pe-acolo pe unde zici de întâlniri cu foști colegi îmi și pe-acolo pe unde pomenești de Alzheimer. Că, iată, în rest vedem lucrurile destul de diferit...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Fănele dragule, vreau să-ţi spun că nu mă dezic de ceea ce vreau să fac cu soacră-mea sub nici o formă. Cred c-o duc la mânăstire...maicile alea ...mă înţeleg eu cu ele pe bani puţini! Cât trăieşte mama, nu mă doare prea mult de tata , are ea grijă ! Numai că tata s-a dus şi mama o ia razna cu totul. Vrei să-i schimb eu pempărşii? Nu cred !

      Ștergere
    2. Acuma, cum să zic, poate că abordarea ta detașată și chiar amuzantă o fi cea mai potrivită. În fond, pe toți ne bântuie necazuri de tot felul dar asta nu înseamnă că trebuie să trăim încruntați până închidem ochii. Asta ca să termin sesiunea cu Făt-Frumos.
      Cât despre soacră, nici c-aș vrea să vorbim de frânghie... mama ei de treabă!
      Lasă, prea-s multe teme care se desprind. Serioase ori lejere, personale ori generice, incitante, de altfel. om mai pritoci cu vorbe, Piticule.

      Ștergere
    3. Abia aştept Fănele ! Mi-e dor de-un răsărit prins în goana noastră pe autostrada 2 ce ne duce în lumea noastră cea mai ferice ...:)

      Ștergere
  4. Radu, exemplul tău este practic. Folosesc des cuvântul "Maktub!". El înseamnă în arabă "Aşa a fost scris". Dacă tu crezi că decizia de a-ţi trimite părintele la un azil îţi aparţine, te înşeli.
    Dacă tu crezi că fiica studentă a unei prietene, hotărând să plece la 10 noaptea din Bucureşti către oraşul natal, ajungând de fapt într-un copac şi păşind în lumea celor drepţi la nici 22 ani, a avut liber arbitru, dă-mi voie să-ţi spun că te înşeli.
    Dacă tu crezi că poţi fenta viaţa, înseamnă că nu există destin.
    Ceea ce e un nonsens, fiindcă toţi avem o soartă, mai bună sau mai rea.
    Dar ah, Dumnezeule, cât mai iubim libertatea!!! Cât de mult ne umflăm în pene şi ne place să credem că suntem regii lumii. Ce infatuaţi suntem! :) Şi ce lei-paralei în junglă... :))
    În realitate, suntem bieţi atomi în imensitatea Metagalaxiei... :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu nu sunt rabinul din poveste , Rory , că ţi-aş spune fără de tăgadă: " ...şi tu ai dreptate , ca şi Bubu !" Cu ce nu mă pot împăca este că aş vrea să nu las totul în seama destinului meu. Aş vrea să-l fac să fie un pic mai blânduţ. Poate greşesc...nu ştiu ...!

      Ștergere
  5. Aş vrea să ocolesc puţin subiectul azil/Alzheimer, Radu. Casa pentru tot familionul e o utopie, îţi confirm din propria experienţă. Şi tata a avut aceeaşi idee, dar era puţin probabil să ajungem să locuim trei familii în aceeaşi reşedinţă. Eu, fratele meu, părinţii mei. Pentru că, nu-i aşa, e greu de presupus că va exista vreodată în viaţa reală armonia aia tipic americană, de care vorbea Bubu. Şi eu, şi-al meu frate, am avut drumurile noastre prin viaţă care nu s-au derulat aşa cum credea el. Astfel că, niciodată nu au stat acolo mai mult de două persoane (acum e singur). Bine, tata are măcar scuza zdruncinării din temelii a unui sistem, în 89, pe care nu avea cum să o prevadă. Prietenului tău însă, nu-i prevăd o situaţie uşoară (bine, nici nu am idee cât de numeroasă e familia lui).
    Despre partea cu chimia, m-ai amuzat copios. Am şi eu nişte amintiri faine din liceu. Mi-ai dat idei. :))
    Rory, înfiorător ce s-a întâmplat cu fiica prietenei tale. Dar mie îmi place să cred că astfel de decizii ne aparţin, nu că suntem nişte piese de puzzle în mâna unei alte entităţi, cu destinul gata hotărât, de la început. Oare noi nu putem face nimic, nu-l putem shimba niciun milimetru?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te salut, Dan !
      Sunt nenumărate exemple de convieţuire la grămadă în familiile americane ...dar şi europene. Pare o utopie dar cu puţină bunăvoinţă, bună credinţă şi toleranţă, este posibil. Durerea mare începe acolo unde cei în vârstă au nevoie mare de linişte, acolo unde sunt angrenaţi în activităţi care nu le mai fac nici o plăcere. Am un exemplu: am plecat în armată la 24 de ani-6 luni TR . Tatăl meu era pensionar şi l-am rugat să stea câteva ore pe zi cu fiu-meu până vine soţia de la serviciu- ea fiind educatoare , cu un program scurt . A fost cea mai grea perioadă din viaţa lui. Pe atunci nepotul lui nu avea dect un pic peste un an . Mai tarziu lucrurile au devenit mai suportabile si pentru bunic . :) Sunt multe principii din ştiinţele exacte care se potrivesc de minune în viaţa socială. Totul este desprins din natură. Nimic nu se pierde ...

      Ștergere