vineri, 22 februarie 2013

Lumina de dinaintea tăcerii ...

    ....Acum patru zile împlinise cincizeci şi şapte de ani. Ca niciodată fiul cel mare îi cumpărase un tort mare , din care gustase o felie cât o aşchie ...numai ca să le facă plăcere celor adunaţi în jurul lui . Nu mai simţea nici un gust . Fiul cel mic era în armată , tocmai la Vicovu de Sus , la grăniceri . Era transmisionist , făcuse perioada de pregătire la Iaşi . Venise în concediu la sfârşitul verii şi ştia bine că nu-l va mai vedea niciodată . În primăvara trecută în data de 26 aprilie explodase un reactor nuclear la Cernobâl . Toată lumea se ferea să stea în aer liber prea mult . Norul radioactiv o luase la început spre est , mai apoi spre nord -vest şi cu toată viteza s-a năpustit ca un zmeu spre sud . El era convins că nu i se va putea întâmpla ceva rău . În vară îi apăruse pe piele o pată roşie în dreptul ficatului . Nu-l durea nimic . În toamnă a început să slăbească . Nu era rău să mai dea jos câteva ocale...Apoi , în ziua în care s-a hotărât să vopsească pereţii cam îngălbeniţi ai bucătăriei , a scăpat pe jos borcanul cu vopsea şi s-a supărat foarte tare . Toată vara fusese la pescuit cu domnul Vlădescu , prietenul lui de la scara cealaltă . O zi da ...una nu . Acum începuse să se răcească vremea , nu mai era de ieşit din casă  , sezonul de pescuit se terminase . Se apucase de citit . Timpul trecea ca nebunul. Se uita în oglindă şi vedea cum se stafideşte . O fi bătrâneţea ...
   În martie anul următor s-a hotărât să meargă la doctor . Dacă n-ar fi insistat ai lui nu s-ar fi internat . Doar nu-l durea nimic . Numai că slăbise 25 de kilograme . Era ca la 20 de ani , doar că albise aproape complet , nu mai avea chef de nimic ...nici măcar de pescuit . Degeaba îi spunea prietenul cel mai bun că nea' Puha a făcut primele victime printre crăpuştenii de la Găneasa. Nu-i mai spunea nimic pescuitul ăsta . Cum o fi fost el atât de pasionat până în toamna trecută ? Acum era în spital dar doctorii nu-i dădeau nici un rezultat clar. Nici măcar doctorul Atanasiu care până la cutremurul din '77 le fusese vecin de scară , nici el nu-i spunea dacă-i laie ori bălaie.  În iunie fiu-său a insistat să mai facă o internare la Parhon : " ...să vedem dacă nu o fi vreo disfuncţie a tiroidei cum presupunea Atanasiu..."  Era alb ca varul când s-a întors acasă din spital .S-a aşezat pe canapeaua din sufragerie şi i-a spus fiului său cu glas stins : "asta a fost viaţa mea". 
Ca întotdeauna în noiembrie , la începutul lunii a venit soacra lui ca să-i fie alături la împlinirea unei alte vârste. Cu geamantanele pline cu fructe , cu orătănii de prin curte crescute de mânuţa ei şi cu un suflet mereu tânăr de data asta i-a păşit pragul casei cu o sfială şi o teamă explicabile. Aflase că ginerele-i este bolnav .
............................................................................
 "Ieri a venit fiu-meu şi l-am rugat să mă bărbierească . Nu mai pot sta în picioare . Mă simt slăbit ,chiar sunt atât de slab cum n-am crezut vreodată că aş putea să ajung . De dimineaţă m-a ajutat iubirea mea de-o viaţă să fac un duş ...apoi a insistat să gust şi eu nişte sarmale ...dar nu le-am simţit gustul . Am supărat-o rău când i-am spus că parcă sunt cu sârmă ghimpată ...ce mi-o fi venit s-o supăr? Numai asta nu vreau acum , inainte de ... Azi este ziua nepotului meu de la fiu-meu cel mare. Sfinţii Mihail şi Gavril . Aş fi vrut să merg la el şi să-i fac un cadou. Doamne ...ce cadou le fac eu ...Stau întins în pat şi simt cum mă cuprinde o ameţeală , apoi o căldură ...nu mă mai doare nimic ...nimic... S-a aşezat soacră-mea lângă mine . Biata de ea ...are 83 de ani şi e nevoită să-mi ţină mie lumânarea . Tocmai a aprins-o şi mi-o dă să o ţin în mână . O strâng şi simt cum mi de scurge ceara pe degete . Aş vrea să-i spun să o cheme pe Lenuţa, să-i mai spun o dată cât de mult am iubit-o ...dar nu mai pot rosti nici o vorbă . Mă uit disperat către uşa deschisă şi Lenuţa mea nu se arată ...Unde o fi tocmai acum ? Ce soartă ...să n-o am eu pe ea alături ...tocmai în clipa asta ...Iubireeee ...unde eşti ??? "

10 comentarii:

  1. Mă doare, Piticule!
    Ai reușit să-mi tulburi ochii și ceva dinăuntru. Pleacă de lângă noi prea repede și ne lasă-n colțu' sufletului un sac mare cu dureri grele, duioșii și amintiri care nu se sting. Și iar vine un noiembrie și, în loc să-i aprind lumânarea pe un tort, în capul mesei, mă aciuesc pe după cruce și o țin în căușul palmelor să nu o stingă vântul, e curent aprig în cimitir.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Momentul părăsirii acestei lumi de către tătăl meu mi-a fost povestit de bunica-mi maternă , cea de pe valea Trotuşului, care avea o experienţă de viaţă imensă, cea care adusese pe lume cinci copii, cea care a ajutat la venirea pe lume a altor copii, a botezat şi mai mulţi şi şi-a petrecut spre celalalt tărâm cei trei gineri şi un fecior. M-am tot gândit dacă aş fi liniştit să am pe cineva alături, atunci când va fi momentul. ...În nici un caz pe soacră-mea.:)

      Ștergere
    2. Tre' să-ți zic, în caz că n-am fost prea clar, că mi-a plăcut ce și cum scriseși, bade Piticule.
      Aș mai pritoci oleacă subiectul, dacă tot ai dat tu tonul părăsind tenta solemnă și zâmbind în colțul gurii, zicând ceea ce zicea și Marin Preda: „moartea e un fenomen firesc în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”. La o adică, se poate discuta.
      Însă, amice, mai dă-mi voie să-ți comunic că nu pricepi fondul cestiunii. Presupunând, Doamne feri, că ți-o fi programat un check-in prea timpuriu în stațiunea aia plină de verdeață și liniște, am io un sentiment c-o să te lași greu dus de pe-aici. Că, trebe să recunoști, ăsta e cusurul tău, ești îndărătnic, te lași greu! E musai să ți se dea un brânci. Ei, și-atunci, zi-mi tu dacă e vreo persoană mai indicată decât soacra să-ți stea la căpătâi.

      Ștergere
    3. Heheheeee ...măi Fănele după ce mi-a trecut glonţul pe lângă ureche de vreo câteva ori pân-acuşica în cei 58 de cotolani ce urmează s-i fac ca mâine...am învăţat să apreciez fiecare clipă şi mă bucur de fiecare răsărit ca şi cum ar fi primul pe care-l văd.Fii convins că momentul acela mă va prinde total nepregătit, dar în nici un caz nu-mi doresc o HB, alături ,la momentul acela. Cât despre brânciul de care zici ...cam ştiu unde baţi...şi ai dreptate perfectă !:D

      Ștergere
  2. Momentul solemn când viaţa se scurge lăsând loc nemuririi. Clipa nefericită a celor vii, regretul neputinţei, durerea despărţirii...
    Îmi aduce aminte de romanul "Oscar şi Tanti Roz" scris de Eric Emmanuel Schmitt.
    Nu e mult de citit şi-l poţi găsi aici:

    http://www.scribd.com/doc/111353126/Eric-Emmanuel-Schmitt-Oscar-Si-Tanti-Roz

    PS - Scuze, greşisem link-ul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îţi mulţumesc din nou , Rory .
      Dacă mă gândesc bine, cea care mi-a inspirat povestea de mai sus ai fost chiar tu, cu povestea Dănuţei tale cea din cartea pe care ai publicat-o aici:
      http://www.samanatorul.ro/editura-online/html/proza.html

      Nu vreau să te flatez dar chiar ai talent ! Felicitări !

      Ștergere
    2. Ahaaaa... deci ai ajuns până acolo... :))
      Mulţumesc că ai avut răbdarea asta.
      Cei mai mulţi nu apasă atât de mult pe mouse. :)))
      Cât priveşte povestea Dănuţei, ea a fost reală, din păcate, în proporţie de 100%. Nu am schimbat nimic în text decât numele personajelor.

      Îţi mulţumesc pentru aprecieri, Radu! :)

      Ștergere
    3. Rory, mi-a plăcut construcţia chiar dacă povestea are un final tragic .Sunt convins că va urma una cu un final mai optimist. Dana a greşit. Atunci când luăm decizii fără să ne consultăm cu cei mai apropiaţi prieteni, greşim de cele mai multe ori. Bubu ar zice: "atunci ...prietenii la ce sunt buni ?"

      Ștergere
  3. Scrii bine, se vede că ai talentul în buzunarul de la piept. Încântată să te regăsesc..printre rânduri, îţi doresc o zi bună cu senin şi spor la scris.
    Te invit în Cenaclul Amprente Literare! Scrisul tău merită împărtăşit cu cât mai mulţi iubitori de literatură.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doamnă Elena Marin-Alexe , mă flataţi !Cum am mai spus pe-aici pe undeva,scriu ca să-mi umplu timpul, de plăcere, din prietenia cu Ştefan(Bubumaia) care mi-a deschis calea către această lume a virtualului scriitoricesc, ca să mai schimb o părere cu ceilalţi prieteni făcuţi aici, ca să las o urmă nepoţelului meu Cezar Andrei, ca să văd dacă mai gândesc limpede ori poate am luat-o razna, ca să-mi fac vânt cu fantezia în zilele călduroase...:) )))))))

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.