marți, 12 februarie 2013

Mai ieri...





Prin '66 ...se dăduse un decret care viza creşterea forţată a populaţiei . Avorturile erau interzise de lege şi sancţiunile vizau libertatea celor ce încălcau legea . „ Decreţeii” ieşeau pe bandă acolo unde erau sau nu doriţi ..în familii cu vârste nepotrivite pentru statutul de părinte . O soră a unchiului meu favorit, avea deja 3 copii la momentul apariţiei decretului cu pricina . Femeie încă în putere şi cu drag de viaţă ...a rămas gravidă şi cu toate încercările ei de a lepăda copilul pe care-l avea în burtă , la sorocul cuvenit , s-a dus la Oneşti la maternitate şi a mai născut o fetiţă . Se părea că copila nu este în regulă ...avea ceva ce doctorii nu puteau să diagnosticheze ...dar sufletul acela mic îşi ceruse dreptul la viaţă şi se născuse cu toată împotrivirea mamei . Ce era de făcut ? Proaspăta mamă, înnebunită când şi-a dat seama că fata nu-i în toate apele ei ...a găsit de cuviinţă  să-şi lase copila în grija spitalului :
-         Ce să fac cu ea acasă ? Nu vedeţi că nici nu se poate hrăni la sân. Să i-o trimiteţi la Bucureşti lui Ceauşescu că el a vrut-o , eu ...în nici un caz...
Şi dusă a fost . Un medic cu scaun la cap a reţinut adresa mamei cu pricina şi a procedat ca un om cu frica lui Dumnezeu . A avut grijă de copiliţă cum a crezut el mai bine , acolo în spital . A hrănit-o la început artificial , printr-un tubuleţ introdus direct în stomac , apoi reflexele fetei au început să dea semne de viaţă ...încet ,  încet a adus-o la normal şi atunci când a împlinit un an a luat-o şi s-a oprit în poarta părinţilor ei naturali , la Borşani . Lilica mergea deja în picioare , era o fetiţă bălăioară cu ochi albaştri şi  cerea ceva de mâncare tot timpul ...Trebuia să recupereze primele săptămâni din viaţa ei când fusese ca un castravete murat , fără nici o speranţă pentru cei ce o vedeau . Dumnezeu e mare şi numai el ştie să poarte de grijă acolo unde e un fir de credinţă . 
 Fratele meu , se născuse în acest context social . La început , mama ar fi vrut să-l facă „ marinar” ...apoi , văzând insistenţele mele şi scanând peisajul înconjurător a hotărât cum a fost mai bine pentru familia noastră . Băieţelul era un soare răsărit pe sufletul tuturor membrilor familiei , era prâslea , buricul pământului , era suflul de copilărie de care orice om are nevoie în orice moment al vieţii lui .
 Bunica nu mai putea de bucurie când ne avea în casa ei . Dorul de  noi o topea în cursul anului . Atât timp cât a fost în putere în fiecare an venea la Bucureşti de două ori . În mai , de Constantin şi Elena , la ziua mamei şi toamna , după cules , de ziua lui tata  .    Venirea din toamnă era cea mai spectaculoasă . Venea încărcată ca o albinuţă cu de toate : mere , pere tomnatice –unele lungi şi verzi care rezistau până în primăvară ...dar nu apucau niciodată nici măcar Crăciunul , struguri , must de cel oprit din fiert numai ea stia cum dar şi vin tulburel şi aspru de-ţi venea s-o iei la sănătoasa când îl luai în gură pentru prima dată . La a doua înghiţitură devenea ceva mai blând iar la următoarele realizai că nu-i dracu' chiar aşa de-al dracu' . Apoi , într-o altă valiză aducea puzderie de orătănii de prin curte , pui de găină , raţe , curci şi de multe ori sacrifica până şi cocoşul cel bătrân căruia îi spunea mereu când îl vedea că se ciorovăieşte cu cocoşeii mai tineri şi nu le dă pace cu nici un chip : „ vai de capul tău ce te aşteaptă ...nici nu ştii tu lighioană-nfumurată ...acum îţi fac guleraş roş' la gât ...” . Dar îl mai lăsa că era mereu prea slab de atâta alergat găinile prin ogradă ...În toamnă venea cu el la Bucureşti şi-i spunea când îl scotea din valiza de carton presat : „ai văzut că te-am luat la plimbare ? ...Toată vara ţi-am promis şi uite că m-am ţinut de cuvânt !” , el fiind cu gătul tăiat , la chielea goală şi numai bun de aruncat în cuptor ....
Fragment din "Anii trec..." roman fluviu ce nu va fi publicat niciodata .

6 comentarii:

  1. Frumos scris... dar de ce spui că e un roman care nu va fi publicat niciodată?
    Radu, o publicaţie nu trebuie să fie neapărat pe suport de hârtie. Eu am câştigat un concurs naţional de proză, am luat locul I. Apoi, am luat legătura cu editura "Semănătorul TISMANA" şi mi-au publicat romanul. Caută, te rog, pe "goagăl" editura aceasta şi ia legătura cu d-ul Tomoniu... Apoi, mai vorbim! :)

    Îţi doresc "SUCCESURI"! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Iti mulţumesc Rory , pentru frumoasele încurajări ...Sunt conştient de faptul că nu mă ridic la acel nivel ca să merit vreo atenţie din partea vreunei edituri . Scriu pentru "uz intern" , pentru nepoţelul meu care are numai 2 anisori . Ideea de a lăsa o urmă scrisă m-a incitat anul trecut , înaintea unei cumpene pe care o aveam de trecut . Nu ştiam ce va urma , cum voi iesi din ea , dacă pe scut ori sub scut . A fost să mai urmeze şi ziua de după , apoi încă o zi şi iată au trecut aproape şase luni de "succesuri"...

    RăspundețiȘtergere
  3. Auzi, Radu! Cineva mi-a spus acum vreo doi ani aşa: "Băh, dacă un cuvânt nou este folosit de cel puţin trei persoane, atunci el se trece în DEX."
    Dacă tu, eu şi Eba folosim acelaşi plural, eu zic să luăm legătura cu cei de la Academia Română şi să-l trecem niţeluş în cartea 'ceea mare cu unităţile de bază ale vocabularului... :)))

    Glumesc, desigur.

    Cât priveşte publicarea, ea este posibilă. Serios. Măcar online şi tot e ceva.
    Tu scrii frumos, să ştii.
    Eu am citit destule la viaţa mea. Cam tot ce-mi pică în mână, fără selecţii. Deci, pot să fac direfenţa...
    Ce mă uimeşte cel mai tare acum, în epoca aceasta liberă de orice inhibiţii, nu este creaţia în sine, ci altceva, mai presus de ea. Nu este dorinţa de a atrage cititorul printr-un talent cursiv, de sine stătător şi benefic-emiţător, nu este magia cuvintelor înlănţuite în imaginaţie. Nu. Este altceva, mult mai intens.
    Este forţa de seducţie a vulgarităţii, este puterea antipatic-grosolană a exprimării degajate care face dintr-o scriere un spectacol de stradă, care transformă limba română într-un triumf al vagabondajului de carte NEdeosebindu-se de liberele exprimări ale celor mai josnice lepădături sociale.
    Ei bine, prin acest şoc social-anafilatic se câştigă gloata.
    Şi asta reprezintă paradoxul versurilor lui Alexei Mateevici: "Limba noastră-i o comoară..."
    Altfel nu-mi explic cum toţi tâmpiţii ajung să facă literatură, să câştige premii peste premii, să fie nominalizaţi la Festivalul de la Cannes pentru un roman de cea mai joasă speţă etc.
    Se dovedeşte astfel - pentru a câta oară oare? - că numai nonvalorile răzbesc prin jungla urbană.
    C-aşa-i în Românica noastră, din păcate!


    Referitor la marea cumpănă, îmi pare bine că ai trecut peste şi nu sub.
    Să fie într-un ceas bun şi să-ţi trăiască "boţul de aur" de 2 anişori... :)

    RăspundețiȘtergere

  4. Bună dimineaţa,Rory !
    Când aud câte-o ştire ce-mi dă de veste că se poate muri din cauza unei fracturi banale,ori că un medic de la Colţea n-a fost în stare să diagnosticheze o meningită pot să spun că la mine se uită Dumnezeu cu alţi ochi şi nu pot decât să-i mulţumesc .
    Cât despre felul în care sunt repartizate bunătăţile lumii,am început să mă cam lămuresc.Consider ultimii ani nişte ani de rezistenţă pentru marea majoritate a celor ce mai au ceva în tărtăcuţe. Snobismul , vulgaritatea,reaua credinţă,promovarea obscenităţii şi a lipsei de mesaj ,ipocrizia,minciuna,banalul ridicat la rang de virtute...fac parte din peisajul zilelor din urmă ale unei societăţi ce-şi caută direcţia către niciunde . Oraşul este pervertit. Lumea curată a rămas în zona rurală dar nici acolo viitorul nu surâde.El este plecat la muncă pentru a putea supravieţui epocii de mizerie din interior.
    Îmi doresc ca "boţul nostru de aur" să-mi poată auzi poveştile aşa cum şi eu le-am ascultat pe cele adevărate ale bunicilor mei şi să nu fie nevoit să-şi caute viitorul pe afară . Îţi mulţumesc mult pentru frumoasele cuvinte ! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Tot sondez în casetuțele de la mansardă, Piticule, da' nu reușesc să-mi aduc aminte dacă mi-ai spus povestea asta. Prima, adică, pen'că aici ne-ai spus trei povești în una singură, una mai frumoasă ca ailaltă. Parcă mă trece-așaaa un gînd că ai adus vorba odată, da' tare mă tem că era tocma' când punea carasu' botu și-mi stătea atenția trează altundeva.
    Ori nu mi-ai spus-o. Și-atunci când m-oi convinge pe mine că sigur ai ținut-o sub oboroc să te ții ce mai ciufuleală ți-oi trage!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bubule dragule , oricât mi-ai fi tu de prieten n-o să te superi dacă voi mai lăsa câte ceva şi pentru altă dată ...şi nici eu nu mă voi supăra dacă şi tu ,la rându-ţi ,vei face la fel . Păi dac-am deşerta tot sacul dintr-o dată , ce farmec ar ma avea povestea ?

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.